In oglinda

Te privesc…te-ai maturizat sub ochii mei chiar daca nu stiu cand a trecut timpul. Te privesc cand iubesti , cand te bucuri si cand razi. Insa doar atunci cand suferi si ai indoieli ma privesti si tu. Te-am analizat atunci cand cautai acel “ceva”, am zambit cand credeai ca l-ai gasit, iar acum cand nu mai poti zambi decat mecanic  te-ai gandit sa privesti spre mine. Te-ai gandit sa ma descoperi, sa afli ce imi place, sa afli cum imi pun grabita o masca dimineata pentru ca apoi seara sa o dau jos.  Si mirarea te-a cuprins cand ai vazut ca sub acea masca raman doar  urmele rimelului intins sub greutatea lacrimilor . Nu ai stiut de existent mea pana acum…Dar acum vrei sa imi vorbesti, sa imi spui cat de greu e sa nu te poti lasa prada clipelor de fericire si, mai mult de atat, cum e sa tanjesti dupa ele. Ai cautat dintotdeauna binele, dar si raul si chiar te-ai jucat mult timp osciland intre cele doua. Iar acum ca e bine, iti e dor de rau? Stiam ca va veni ziua in care iti vei intoarce privirea spre mine, stiam ca va veni ziua in care vei vrea sa imi vorbesti si mai ales stiam ca va veni ziua in care te vei intreba “ce se va intampla mai departe?”. Nu am cum sa iti raspund la aceasta intrebare. Tot ce pot sa fac e sa te privesc in continuare ori de cate ori ma vei privi si tu...

Anotimpuri

Imi lipsesti! Da, tu! Cu soare, cu nisip, cu voie buna, cu pasiune si zambet! Cu povesti si plimbari, cu certuri si furtuni, cu nori si adieri, cu caldura si distractie!
Toamna are si ea farmecul ei,dar oricat as indragi-o, nu pot sa o iubesc! Are culori aramii, miros de frunze si fosnet de soapte...ii sunt recunoascatoare pentru ca ea mi-a adus iubirea, dar o si urasc pentru ca...
Iarna are haine groase si miros de scortisoara. Imi place ciocolata ei calda si vinul fiert si merele coapte, dar nu-i de ajuns!
Primavara parca e mai bine...flori, fuste, raze, cantec de pasarele, primii pasi tinandu-se de mana...
Dar imi lipsesti! Da, tu, VARA!

Wind of change

Vremea trece,iar lucrurile,oamenii,locurile se schimba! Si eu m-am schimbat!

Nu iti mai povestesc despre rasarit de soare la mare, despre printi fermecati sau suferinta. Nu mai stii cand rad,cand plang,cand sunt melancolica sau cand zambesc. Acum chiar daca m-ai vedea zambind,ai crede ca sunt fericita,desi poate as avea atatea sa-ti marturisesc. Sau tacerea mea ti-ar crea o stare de disconfort si nu ai putea-o suporta spre deosebire de alte dati cand stiai ce vreau sa spun fara sa deschid gura. Poate ca ne maturizam. Cu siguranta fiecare experienta ne-a marcat in mai mare sau mai mica masura, dar oare am devenit oameni mai buni? Am devenit ce visam sa fim “cand vom fi mari”? Eu pot spune ca am descoperit laturi noi ale personalitatii mele. Am descoperit ca imi place sa ascult ploaia, am observat ca ma intriga oamenii din metrou, ca ma simt fascinata de persoanle care isi urmeaza visurile si in aceeasi masura ma simt legata de persoanele care au timp sa-mi descopere dorintele. Imi place sa stiu ca exista acea persoana pe care o pot suna la orice ora din noapte, ca exista acea persoana care imi spune mereu o vorba buna, ca exista acea persoana care ma aduce cu picioarele pe pamant. Este pacat insa ca niciuna din acele persoane nu te poate inlocui. Ar fi mai simplu asa. Dar eu iti scriu…uneori…atunci cand imi aduc aminte.

In gara...

Decembrie. Peronul unei gari. Nu e urma de ninsoare. Si nici de soare. Doar vantul mai bate, muscand din bagajul meu bursusit cu vise, amintiri, dorinte, regrete...Nu, regrete nu! Regretele nu isi au locul in bagajul meu. Chiar daca unele experiente sunt ascunse in buzunare cu fermoare, nu e loc de regrete.
Astept...pe peronul garii. E o gara moderna, nu pustiita ca in cartile lui Paler. Si nici ciorile nu croncane sinistru deasupra ei. Aici zgomotul provine de la pasii calatorilor grabiti sa prinda trenul vietii lor. Unii intarzie, altii il pierd. Uneori se intampla sa intarzie trenul sau...sa nu vina deloc. Dar eu astept... sunt sigura ca al meu va veni pentru ca imi doresc sa vina. In viata trebuie sa ai grija ce iti doresti...
Astept... si ma uit in jur. Fiecare persoana trage dupa ea bagajul sau. Am vazut trolere colorate ce ascundeau cele mai marsave ganduri,am vazut genti mari de voiaj pline cu sperante si am vazut persoane ce isi duceau intreaga poveste intr-o geanta de mana. Ar trebui sa iti va mai spun cate ceva si despre bagajul meu,nu? Ei bine,bagajul meu nu iese cu nimic in evidenta. Poate doar cateva brelocuri cu valoare sentimentala fac diferenta. Eu car pe unde merg o doza de optimism, niste voie buna, ceva ambitie(ca altfel nu as putea cara un bagaj asa voluminos) si printre altele niste samanta de vorba(ca nu stii cand ai nevoie), putina viziune si neaparat un talisman(pentru noroc). Trebuie sa recunosc ca uneori bagajul devine prea greu pentru mine. Poate din cauza catorva dezamagiri, a unor lacrimi si a rautatilor. Dar am avut norocul (poate spre ghinionul altora) sa gasesc persoane saritoare care sa ma ajute si sa ma scoata din impas. Evident ca in schimbul "serviciilor prestate" le-am impartasit catva din povestea mea. Dar nu stiu din ce cauza nimeni nu a ascultat pana la final. Cu toate acestea, multumeam politicos, uram toate cele bune si asteptam in continuare...Ca si acum! Dar iata ca soseste trenul. Of! Iar e prea greu bagajul. Dintr-o data simt o mana care se ofera sa ma ajute...Mana are ochii albastri. "Incantata de cnostinta!". "Cam greu bagajul", imi apusera ochii albastri zambind tematori. "Daca ai sti cate am in el!" . "Vrei sa imi povestesti?" Am zambit si am pornit impreuna in acelasi tren. Sper sa nu se dea jos prea devreme...

Ai fost al meu...

De fiecare data cand gelozia ma incerca, mi-ai demostrat ca esti al meu strangandu-ma in brate.
De fiecare data cand vreo “tipa bine” te analiza,m-ai asigurat ca esti al meu, zambindu-mi.
De fiecare data cand baietii faceau glume pe seama noastra, am stiut ca esti al meu pentru ca nu iti pasa.
De fiecare data cand ieseam separat “in lume” am stiut ca esti al meu pentru ca gaseai cate un pretext sa ma suni
si stiam ca vei fi acolo dupa o zi grea pentru ca erai al meu. Erai…
E ciudat cum tocmai eu, cea care credea ca nu va apartine niciodata unei persoane, folosesc atat de mult acest pronume posesiv. Si chiar daca nu ai fost niciodata al meu, imi lipseste faptul ca ma faceai sa cred ca asa e. Dar mi-am pierdut orice drept de a te mai crede al meu. O parte din mine nici nu vrea ca tu sa fii al meu, de teama momentului in care tu nu ai mai vrea sa fii…al meu. E prea tarziu sa mai fii al meu…si totusi atat de devreme.

Proba de creatie

Introducere basm: A fost odata ca niciodata o printesa vioaie, cu ochi mari si verzi, un copil dorit ce a umplut regatul de lumina odata cu venirea pe lume. Real life: Regatul de clestar e de fapt o inchisoare infecta, iar garzi sunt chiar cei care ar trebui sa te aprecieze cel mai mult. Nu exista balauri, ci doar oameni parsivi ce isi urmaresc interesele; nu exista lanturi, ci mediocritatea din care incerci sa evadezi; nu exista Fat-Frumos ce vine sa te salveze, ci doar iluzia…

Film prost: Intr-o familie ce locuia intr-un cartier select se naste fiica mult-dorita, iar parintii ii sunt alaturi pe tot parcursul vietii, inclusive in final, cand are ea insasi copii.Asta ar fi scena clasica dintr-un film apreciat de spectator. De fapt, parintii ce isi doreau atat fiica, ajung fie sa o sufoce cu dragostea lor, ori sa dea doi bani pe visele, sperantele si aspiratiile ei…copilul, in disperare de cauza decide sa nu aiba familia lui, devine instabil emotional sau comite vreun gest extrem.

Teatru:

Decor: o sala de spital

Personaje: doctoral, mama, tatal, copilul

Fericire maxima, plansete de bucurie, scancet de copil…

Decor: camera decorate modest

Personaje:mama, copilul(fara doctor-evident si fara tata-ce ar fi fost oricum de décor)

Scena tensionata…Mama ii adreseaza fiicei cuvinte jignitoare, acesta raspunde pe masura, tipete, lamentari, victimizari…final dramatic: una dintre ele cedeaza. Fizic! Un nume este sters de pe lista celor ce se invart inca in caruselul numit viata.

As fi trebuit sa dau la ATF, nu?Sunt buna de regizor;)

Jucarii si jucarele II

Se spune ca diferenta dintre adulti si copii consta in pretul jucariilor. Daca in copilarie parintii imi cumparau o papusa pentru a-mi aduce zambetul pe fata, acum imi procur singura “jucariile” ce imi satisfac anumite nevoi. Femeile isi cumpara tot felul de nimicuri, dar cele mai de pret “jucarii” sunt cele pentru care nu dam bani. Fie ca ne aducem aminte de Ken cel musculos, papuselul cu masina “Fulger” sau doctorasul in halat alb…orice femeie vrea sa aiba jucaria ei. Dar ce se intampla cand ne vedem in situatia de a imparti ‘jucariile’? Copilul rasfatat din noi iese la iveala. In copilarie eu nu imparteam jucariile, obicei ce s-a pastrat in timp. Nu imi placea sa stiu ca mainile alcuiva au pipait frivole jucaria mea, ca mi-au imbracat sau dezbracat papusa dupa bunul lor plac sau mai rau, ca mi-au stricat-o. Sunt egoista! Prefer sa am jucariile mele. Cand eram mica aveam un iepuras de plus preferat, cu rochita si frundita, acum…nu mai are rochita si nici fundita. Si poate ca nu mai e doar unul. Odata cu trecerea timpului ne dam seama ca a ne limita la o singura papusa, cand pe piata exista o oferta asa variata, este destul de greu, mai ales cand sunt ambulate atat de frumos sau au atatea intrebuintari. Exista papusi care ne ajuta sa dormim sau care, din contra, ne tin treze toata noaptea, papusi care ne spun vorbe vrajite, mai ceva ca in povesti, papusi care ne aduc zambetul pe buze sau care ne ajuta sa ne maturizam. Indiferent de preferinte, orice femeie poate gasi o jucarie pe gustul ei(sau mai multe). Cat timp o va pastra si cum se va juca cu ea…nici ea nu stie!