Povesti cu masti

Ai aparut dinaintea ochilor mei ca o fantasma, ca un fum, ca o iluzie...insa nu iti puteam vedea fata. Purtai o masca...Masca pe care eu ti-o construisem atent.

Iti pictasem jumatate de fata cu albul inocentei si iti stropisem obrazul stang cu rosu arogant. Cateva pete albastrui dezvaluiau putin din dezinvoltura cu care te prezinti in fata oricui. Emanai siguranta, succes si nonsalanta. Si, desi eu iti creasem masca, ma intimidai teribil. Ma blocam de fiecare data cand mi te imaginam si brusc imi aparea si mie pe chip o masca. A mea era verde pentru a transmite prospetime si speranta sau poate de invidie ca nu puteam avea si eu atitudinea ta. Insa ma multumeam cu faptul ca din spatele mastii paream si eu aceeasi inocenta, inofensiva... Eram fascinata de contrastul mastii tale, imi doream ca verdele sa se amestece cu rosu si sa cream o poveste colorata impreuna. Dar intr-o zi m-am trezit si te-am vazut fara masca. Si am ramas uimita! Incet-incet ai coborat de pe piedestalul pe care eu te asezasem. Acum erai un simpu muritor,iar misterul se spulberase. Si, fara sa stiu, am renunta si eu la masca mea...Verdele a ramas doar in ochi...
Pentru tine probabil si eu eram o fantasma, iar cand vraja a disparut realitatea s-a dovedit a fi insuficienta!

Tic! Tac!

Tic! Tac! Iar eu privesc pe fereastra. Tic! Tac! E tarziu...E prea tarziu sa te mai intorci din drum si e prea tarziu sa iti cer asta. E prea tarziu sa te mai am si totusi cand te-am intalnit era devreme. Cand a trecut timpul? Cand s-a facut asa tarziu? E noapte! E intuneric! Doar cateva luminite se mai zaresc pe fereastra. Dar parca nu mai au stralucirea de alta data, stralucirea pe care o capata fiecare lucru impartit la doi. Dar e tarziu si am obosit...Am obosit sa incercsa te uit si am obosit sa mai sper. Luminile se sting si ele una cate una, iar sentimentele mi se cufunda intr-un intuneric dens. Nu se mai aude decat...Tic! Tac! e tarziu acum... sau poate ca atunci era prea devreme.

Alegeri

Da sau Nu? Viata e roz sau gri? Sa iti ascunzi sentimentele in spatele unui zambet sau sa te lasi descoperit cu riscul de a fi vulnerabil? Zi de zi facem alegeri, de cand deschidem ochii dimineata si pana cand punem capul pe perna seara. Dar azi am ales sa nu ma gandesc decat la mine. Am ales sa rad, am ales sa ma plimb si sa ma simt bine. Si chiar a functionat! ... O perioada! Insa cand picioarele obosite mi-au poposit o secunda, gandurile au inceput sa se desfasoare febril in mintea mea. Si, cum de cele mai multe ori gandim in imagini, am fost "bombardata" cu amintiri, dorinte si poate chiar regrete...priviri arzatoare, zambete strengaresti, miscari incitante, buze mincinoase sau maini puternice...Cum se pot aduna toate intr-o fractiune de secunda? Si cum pot fi ele in consens? De fapt, nu sunt! Pentru ca nu exista un EL/EA. Exista gesturi, cuvinte si intamplari...Exista diversi/e EI/ELE care ne influenteaza fara sa vrem. Si in momentul acela devin mai mult decat simple persoane, devin hoti de ganduri, de timp, de suflet. Acesti simpli EI/ Aceste simple ELE iti rapesc fara sa stii parti din tine. Si te trezesti osciland si balansandu-te, mai ceva ca pendula unui ceas, intre priviri caprui sau azurii, intre gesturi retinute sau ostentative, intre...EI/ELE. Si trebuie sa alegi. Sa alegi fara indoieli pentru ca odata facuta alegerea nu  e loc de dat inapoi. E greu, dar intr-un fel frumos pentru ca astfel ne asumam responsabilitatea si cream "povesti de spus nepotilor".

Lectia de singuratate

Exista momente frumoase in viata noastra, momente pe care nu le-am putea uita nici daca am suferi de amnezie, momente ce se impregneaza in suflet si nu in minte...Exista acele momente pe care le traiesti, pur si simplu! Si exista acele momente in care ramai tu cu tine si iti amintesti de clipele in care ai simtit ca traiesti cu adevarat: cand el te saruta, cand simteai fiori la o simpla privire si cand ai fi facut orice ca sa prelungesti acea stare de...,, indragosteala”.  Cand ramai singur te napadesc deodata tot felul de sentimente, ganduri si framantari. Oare...? Cand...? Cum...? si mai ales de ce?Poate de asta unele persoane nu pot sta singure. Ce mai poti face atunci cand nu mai ai ce sa iti spui?  E oare vorba de “nu pot”, “nu vreau” sau “nu stiu” sa fiu singur/a? Personal cred ca e o combinatie, cate putin din fiecare...In primul rand eu nu stiu sa fiu singura. Mi-a placut intotdeauna sa fiu inconjurata de oameni care sa ma faca sa ma simt bine, cu care sa port discutii interesante si care sa imi ofere putin din timpul lor. Dar oare eu ce am oferit in schimb? Sau poate nu ar trebui privita situatia ca un schimb, ca o negociere, ca un targ in piata? De ce imi pun astfel de intrebari? Pentru ca singuratatea te indeamna sa te gandesti la cai verzi. E atat de nesuferita si totusi e un bun psiholog pentru ca te face sa te intrebi lucruri si sa gasesti raspunsuri. Dar sunt incepatoare la acest capitol si nu stiu cum ar trebui sa procedez...de asta nu stiu sa fiu singura. Si nu stiu pentru ca nu am vrut asta pana acum. Poate ca imi era teama sau poate pentru ca nu am putut. Imi place sa fiu rasfatata, sa fiu alintata, sa mi se acorde atentie si cred ca a inceput sa imi placa sa si ofer altei persoane din timpul meu, din trairile mele, din mine...E al naibii de greu! Insa a venit momentul sa port o discutie cu doamna singuratate si sa ii povestesc despre mine. Ce poate fi mai frumos! Fiecare ar trebui sa faca asta la un moment dat...

As vrea...

As vrea sa te urasc pentru ca astfel as uita cum ma saruti pe frunte si cum ma iei in brate cand mi-e frig. As vrea sa te urasc pentru ca nu as mai vrea sa te vad sau sa te simt. As vrea sa te urasc pentru ca m-ar durea mai putin decat sa te iubesc.Ar fi mai simplu sa te urasc. Dar cred ca daca te-as uri, tot te-as iubi. Vezi tu, de la dragoste la ura e doar un mic pas. Ambele sentimente sunt la fel de puternice si nimicitoare. Si ce e cel mai rau e ca nu as putea sa te urasc decat daca m-ai rani. Si poate ai facut-o, iar asta m-a facut sa te iubesc mai mult. Sau poate ca te iubesc atat de mult pentru ca nu mai ranit niciodata. Nu ai face niciodata asta pentru ca te gandesti la cei din jurul tau, pui pret pe sentimentele altora si pui fericirea ta pe planul doi pentru altii, cei care merita. Esti perfect! Si te iubesc pentru asta! Si te urasc pentru asta! 

In oglinda

Te privesc…te-ai maturizat sub ochii mei chiar daca nu stiu cand a trecut timpul. Te privesc cand iubesti , cand te bucuri si cand razi. Insa doar atunci cand suferi si ai indoieli ma privesti si tu. Te-am analizat atunci cand cautai acel “ceva”, am zambit cand credeai ca l-ai gasit, iar acum cand nu mai poti zambi decat mecanic  te-ai gandit sa privesti spre mine. Te-ai gandit sa ma descoperi, sa afli ce imi place, sa afli cum imi pun grabita o masca dimineata pentru ca apoi seara sa o dau jos.  Si mirarea te-a cuprins cand ai vazut ca sub acea masca raman doar  urmele rimelului intins sub greutatea lacrimilor . Nu ai stiut de existent mea pana acum…Dar acum vrei sa imi vorbesti, sa imi spui cat de greu e sa nu te poti lasa prada clipelor de fericire si, mai mult de atat, cum e sa tanjesti dupa ele. Ai cautat dintotdeauna binele, dar si raul si chiar te-ai jucat mult timp osciland intre cele doua. Iar acum ca e bine, iti e dor de rau? Stiam ca va veni ziua in care iti vei intoarce privirea spre mine, stiam ca va veni ziua in care vei vrea sa imi vorbesti si mai ales stiam ca va veni ziua in care te vei intreba “ce se va intampla mai departe?”. Nu am cum sa iti raspund la aceasta intrebare. Tot ce pot sa fac e sa te privesc in continuare ori de cate ori ma vei privi si tu...

Toamna...

A venit toamna! A ruginit speranta mea de a fi fericita in doi precum frunzele unui arbore batran ce nu are certitudinea ca va "renaste" in primavara. Mi-a ingalbenit increderea ce o aveam in tine si pasarile ce-ti strabat cerul plumburiu nu vor putea canta niciodata ca privighetoarea ce a plecat alungata de raceala zilelor tale. S-a asternut bruma peste amintirile inca verzi. Iar razele soarelui au devenit intepatoare si nu mai pot incalzi decat flori fara miros, fara culoare...flori de toamna! S-au adunat norii in sufletul meu si as vrea sa ploua! O ploaie purificatoare care sa curete noroiul minciunilor tale!
Ma pierd in sirul gandurilor si simt miros de must si fan uscat. E doar o fantezie? Nu vreau sa imi raspund. E bine asa...un vis de toamna cu belsug, fara noroi si fara ploi...

Roz sau...gri?

Minciuna=denaturare intenționată a adevărului având de obicei ca scop înșelarea cuiva.Asta e definitia din DEX.Si aduc eu o completare: de obicei a noastra(despre ea, de inselare vorbesc:D)
Nu intelegeti?Cum? Sa abordam problema din punct de vedere relationalo-emotionalo-sentimentalo-bullshit...
De cate ori nu v-ati spus „Am o relatie minunata!” Si veneati si cu argumente:este intelegator,nu neinteresat sau este grijuliu, nu gelos etc.
Dar sa fim seriosi...atunci cand suntem indragostiti nu vedem decat „calitatile” persoanei de langa noi;unde mai pui ca mai bagam si de la noi...si totul este minunat pana intr-o zi....Ziua fatala cand ni se ridica valul de pe ochi si vedem pe cine avem langa noi. Si ce faci cand persoana de langa tine nu este deloc asa cum o vedeai tu? Continui sa te minti,bineinteles:
-ne vedem rar de frica sa nu intervina rutina
-ma surprinde mereu cand imi aduce flori dupa ce a facut vreo magarie
-cand iese cu baietii si nu cu mine stiu ca tot despre mine vorbeste
-nu ma duce in vreo tara exotica de frica sa nu contactez vreun virus din asta gen AH1N1
-nu-mi raspunde la telefon pt ca e prea ocupat sa se gandeasca la mine
-nu imi cumpara cadouri pentru ca nimic nu ar valora cat dragostea lui pentru mine etc.

Asa ca viata e roz! Enjoy!