Lectia de singuratate

Exista momente frumoase in viata noastra, momente pe care nu le-am putea uita nici daca am suferi de amnezie, momente ce se impregneaza in suflet si nu in minte...Exista acele momente pe care le traiesti, pur si simplu! Si exista acele momente in care ramai tu cu tine si iti amintesti de clipele in care ai simtit ca traiesti cu adevarat: cand el te saruta, cand simteai fiori la o simpla privire si cand ai fi facut orice ca sa prelungesti acea stare de...,, indragosteala”.  Cand ramai singur te napadesc deodata tot felul de sentimente, ganduri si framantari. Oare...? Cand...? Cum...? si mai ales de ce?Poate de asta unele persoane nu pot sta singure. Ce mai poti face atunci cand nu mai ai ce sa iti spui?  E oare vorba de “nu pot”, “nu vreau” sau “nu stiu” sa fiu singur/a? Personal cred ca e o combinatie, cate putin din fiecare...In primul rand eu nu stiu sa fiu singura. Mi-a placut intotdeauna sa fiu inconjurata de oameni care sa ma faca sa ma simt bine, cu care sa port discutii interesante si care sa imi ofere putin din timpul lor. Dar oare eu ce am oferit in schimb? Sau poate nu ar trebui privita situatia ca un schimb, ca o negociere, ca un targ in piata? De ce imi pun astfel de intrebari? Pentru ca singuratatea te indeamna sa te gandesti la cai verzi. E atat de nesuferita si totusi e un bun psiholog pentru ca te face sa te intrebi lucruri si sa gasesti raspunsuri. Dar sunt incepatoare la acest capitol si nu stiu cum ar trebui sa procedez...de asta nu stiu sa fiu singura. Si nu stiu pentru ca nu am vrut asta pana acum. Poate ca imi era teama sau poate pentru ca nu am putut. Imi place sa fiu rasfatata, sa fiu alintata, sa mi se acorde atentie si cred ca a inceput sa imi placa sa si ofer altei persoane din timpul meu, din trairile mele, din mine...E al naibii de greu! Insa a venit momentul sa port o discutie cu doamna singuratate si sa ii povestesc despre mine. Ce poate fi mai frumos! Fiecare ar trebui sa faca asta la un moment dat...

As vrea...

As vrea sa te urasc pentru ca astfel as uita cum ma saruti pe frunte si cum ma iei in brate cand mi-e frig. As vrea sa te urasc pentru ca nu as mai vrea sa te vad sau sa te simt. As vrea sa te urasc pentru ca m-ar durea mai putin decat sa te iubesc.Ar fi mai simplu sa te urasc. Dar cred ca daca te-as uri, tot te-as iubi. Vezi tu, de la dragoste la ura e doar un mic pas. Ambele sentimente sunt la fel de puternice si nimicitoare. Si ce e cel mai rau e ca nu as putea sa te urasc decat daca m-ai rani. Si poate ai facut-o, iar asta m-a facut sa te iubesc mai mult. Sau poate ca te iubesc atat de mult pentru ca nu mai ranit niciodata. Nu ai face niciodata asta pentru ca te gandesti la cei din jurul tau, pui pret pe sentimentele altora si pui fericirea ta pe planul doi pentru altii, cei care merita. Esti perfect! Si te iubesc pentru asta! Si te urasc pentru asta! 

In oglinda

Te privesc…te-ai maturizat sub ochii mei chiar daca nu stiu cand a trecut timpul. Te privesc cand iubesti , cand te bucuri si cand razi. Insa doar atunci cand suferi si ai indoieli ma privesti si tu. Te-am analizat atunci cand cautai acel “ceva”, am zambit cand credeai ca l-ai gasit, iar acum cand nu mai poti zambi decat mecanic  te-ai gandit sa privesti spre mine. Te-ai gandit sa ma descoperi, sa afli ce imi place, sa afli cum imi pun grabita o masca dimineata pentru ca apoi seara sa o dau jos.  Si mirarea te-a cuprins cand ai vazut ca sub acea masca raman doar  urmele rimelului intins sub greutatea lacrimilor . Nu ai stiut de existent mea pana acum…Dar acum vrei sa imi vorbesti, sa imi spui cat de greu e sa nu te poti lasa prada clipelor de fericire si, mai mult de atat, cum e sa tanjesti dupa ele. Ai cautat dintotdeauna binele, dar si raul si chiar te-ai jucat mult timp osciland intre cele doua. Iar acum ca e bine, iti e dor de rau? Stiam ca va veni ziua in care iti vei intoarce privirea spre mine, stiam ca va veni ziua in care vei vrea sa imi vorbesti si mai ales stiam ca va veni ziua in care te vei intreba “ce se va intampla mai departe?”. Nu am cum sa iti raspund la aceasta intrebare. Tot ce pot sa fac e sa te privesc in continuare ori de cate ori ma vei privi si tu...

Anotimpuri

Imi lipsesti! Da, tu! Cu soare, cu nisip, cu voie buna, cu pasiune si zambet! Cu povesti si plimbari, cu certuri si furtuni, cu nori si adieri, cu caldura si distractie!
Toamna are si ea farmecul ei,dar oricat as indragi-o, nu pot sa o iubesc! Are culori aramii, miros de frunze si fosnet de soapte...ii sunt recunoascatoare pentru ca ea mi-a adus iubirea, dar o si urasc pentru ca...
Iarna are haine groase si miros de scortisoara. Imi place ciocolata ei calda si vinul fiert si merele coapte, dar nu-i de ajuns!
Primavara parca e mai bine...flori, fuste, raze, cantec de pasarele, primii pasi tinandu-se de mana...
Dar imi lipsesti! Da, tu, VARA!

Wind of change

Vremea trece,iar lucrurile,oamenii,locurile se schimba! Si eu m-am schimbat!

Nu iti mai povestesc despre rasarit de soare la mare, despre printi fermecati sau suferinta. Nu mai stii cand rad,cand plang,cand sunt melancolica sau cand zambesc. Acum chiar daca m-ai vedea zambind,ai crede ca sunt fericita,desi poate as avea atatea sa-ti marturisesc. Sau tacerea mea ti-ar crea o stare de disconfort si nu ai putea-o suporta spre deosebire de alte dati cand stiai ce vreau sa spun fara sa deschid gura. Poate ca ne maturizam. Cu siguranta fiecare experienta ne-a marcat in mai mare sau mai mica masura, dar oare am devenit oameni mai buni? Am devenit ce visam sa fim “cand vom fi mari”? Eu pot spune ca am descoperit laturi noi ale personalitatii mele. Am descoperit ca imi place sa ascult ploaia, am observat ca ma intriga oamenii din metrou, ca ma simt fascinata de persoanle care isi urmeaza visurile si in aceeasi masura ma simt legata de persoanele care au timp sa-mi descopere dorintele. Imi place sa stiu ca exista acea persoana pe care o pot suna la orice ora din noapte, ca exista acea persoana care imi spune mereu o vorba buna, ca exista acea persoana care ma aduce cu picioarele pe pamant. Este pacat insa ca niciuna din acele persoane nu te poate inlocui. Ar fi mai simplu asa. Dar eu iti scriu…uneori…atunci cand imi aduc aminte.

In gara...

Decembrie. Peronul unei gari. Nu e urma de ninsoare. Si nici de soare. Doar vantul mai bate, muscand din bagajul meu bursusit cu vise, amintiri, dorinte, regrete...Nu, regrete nu! Regretele nu isi au locul in bagajul meu. Chiar daca unele experiente sunt ascunse in buzunare cu fermoare, nu e loc de regrete.
Astept...pe peronul garii. E o gara moderna, nu pustiita ca in cartile lui Paler. Si nici ciorile nu croncane sinistru deasupra ei. Aici zgomotul provine de la pasii calatorilor grabiti sa prinda trenul vietii lor. Unii intarzie, altii il pierd. Uneori se intampla sa intarzie trenul sau...sa nu vina deloc. Dar eu astept... sunt sigura ca al meu va veni pentru ca imi doresc sa vina. In viata trebuie sa ai grija ce iti doresti...
Astept... si ma uit in jur. Fiecare persoana trage dupa ea bagajul sau. Am vazut trolere colorate ce ascundeau cele mai marsave ganduri,am vazut genti mari de voiaj pline cu sperante si am vazut persoane ce isi duceau intreaga poveste intr-o geanta de mana. Ar trebui sa iti va mai spun cate ceva si despre bagajul meu,nu? Ei bine,bagajul meu nu iese cu nimic in evidenta. Poate doar cateva brelocuri cu valoare sentimentala fac diferenta. Eu car pe unde merg o doza de optimism, niste voie buna, ceva ambitie(ca altfel nu as putea cara un bagaj asa voluminos) si printre altele niste samanta de vorba(ca nu stii cand ai nevoie), putina viziune si neaparat un talisman(pentru noroc). Trebuie sa recunosc ca uneori bagajul devine prea greu pentru mine. Poate din cauza catorva dezamagiri, a unor lacrimi si a rautatilor. Dar am avut norocul (poate spre ghinionul altora) sa gasesc persoane saritoare care sa ma ajute si sa ma scoata din impas. Evident ca in schimbul "serviciilor prestate" le-am impartasit catva din povestea mea. Dar nu stiu din ce cauza nimeni nu a ascultat pana la final. Cu toate acestea, multumeam politicos, uram toate cele bune si asteptam in continuare...Ca si acum! Dar iata ca soseste trenul. Of! Iar e prea greu bagajul. Dintr-o data simt o mana care se ofera sa ma ajute...Mana are ochii albastri. "Incantata de cnostinta!". "Cam greu bagajul", imi apusera ochii albastri zambind tematori. "Daca ai sti cate am in el!" . "Vrei sa imi povestesti?" Am zambit si am pornit impreuna in acelasi tren. Sper sa nu se dea jos prea devreme...

Ai fost al meu...

De fiecare data cand gelozia ma incerca, mi-ai demostrat ca esti al meu strangandu-ma in brate.
De fiecare data cand vreo “tipa bine” te analiza,m-ai asigurat ca esti al meu, zambindu-mi.
De fiecare data cand baietii faceau glume pe seama noastra, am stiut ca esti al meu pentru ca nu iti pasa.
De fiecare data cand ieseam separat “in lume” am stiut ca esti al meu pentru ca gaseai cate un pretext sa ma suni
si stiam ca vei fi acolo dupa o zi grea pentru ca erai al meu. Erai…
E ciudat cum tocmai eu, cea care credea ca nu va apartine niciodata unei persoane, folosesc atat de mult acest pronume posesiv. Si chiar daca nu ai fost niciodata al meu, imi lipseste faptul ca ma faceai sa cred ca asa e. Dar mi-am pierdut orice drept de a te mai crede al meu. O parte din mine nici nu vrea ca tu sa fii al meu, de teama momentului in care tu nu ai mai vrea sa fii…al meu. E prea tarziu sa mai fii al meu…si totusi atat de devreme.